Cum e firea omului

Erau odată niște oameni. Pentru că așa încep toate poveștile, nu de alta.

Și oamenii aștia s-au născut toți egali, financiar vorbind, că deh, unii era mai frumoși iar alții mai urâți, unii era mai puternici alții mai slabi, unii erau mai curajo și alții mai cu frica de Dumnezeu, unii mai nebunii iar alții mai cumpătați și rezervați.

Bun. Și oamenii ăștia aveau o gaură într-un copac, o scorbură. Și în scorbura Cu mult aur în ea. Și în gaura aia mai era și un șarpe. Mare și veninos.

Și oamenii se temeau să bage mâna în gaură, nu voiau să ia aurul.

Dar câțiva (puțini) oameni au aflat că șarpele dormea la anumite ore. Și au început să scoată aur. Mult. Și să se bucure de el și să facă dezmăț. Și restul oamenilor i-au invidiat și tot ce au putut să facă a fost să înghită în sec și să spere ca într-o zi șarpele să îi muște.

Alți oameni, presați de nevoi, în pragul disperării, au băgat și ei mâna în scorbură. Au avut noroc, șarpele dormea. Dar a început să le placă, și au băgat mâna încă o dată și încă o dată. Dar a patra oară, șarpele nu a mai dormit. Și i-a mușcat și oamenii aceia au murit.

Iar ceilalți oameni s-au bucurat și au spus că s-a făcut dreptate. Și s-au rugat și mai abitir ca șarpele să îi muște și pe acei oameni care băgaseră de prea multe ori mâna în scorbură fără să fie mușcați.

Și lucrurile au continuat așa tot restului vieții.

Sfârșit.